I hesitated.
“Doing what?”
She opened her front door and waved me in.
“Come help me. We’ll agree on a price. I’ll explain over tea.”
Inside, she poured tea that tasted like boiled weeds and got straight to the point.
“I’m dying.”
I nearly choked.
She rolled her eyes.
“Oh, don’t be dramatic. I’m eighty-five, not twelve. The doctor says maybe a few years, maybe less. I need help with groceries, medicine, rides, and small repairs. I don’t have anyone reliable.”
“And what do I get?”
She watched me for a moment.
“When I’m gone, what I have becomes yours. I’ll leave everything to you.”
I stared at her.
“Are you serious? You barely know me.”
“I know enough.”
It sounded ridiculous, maybe even dangerous to believe. But I needed money, and some lonely part of me wanted her to be telling the truth. So I held out my hand.
“Deal.”
La început, a fost exact ce spusese că va fi. Am dus-o la programări, am făcut cumpărături, i-am sortat pastilele în cutiuțe mici de plastic, am reparat balamala unui dulap, am schimbat becuri, am curățat jgheaburile și am scos gunoiul. S-a plâns pe tot parcursul.
“Ești în întârziere.”
“Au trecut patru minute.”
“Încă întârzii.”
Îi spuneam că este imposibilă, iar ea răspundea.
“Și totuși tot te întorci.”
Încet, fără ca vreunul dintre noi să-i dea numele, lucrurile s-au schimbat. A început să mă invite să rămân la cină. Gătitul ei era groaznic, dar se comporta ca o insultă personală dacă îi spuneam asta. Odată a făcut chiftelele atât de uscate încât a trebuit să beau trei pahare cu apă ca să o înghit.
“E groaznic.”
Mi-a îndreptat furculița.
“Atunci mori flămând.”
O resto si pe aver rig
