Vedeam un tată care și-a pierdut fiul.
Și un bunic care tocmai și-a găsit nepotul.
— Știa despre sarcină?
— Da.
— Era fericit?
Un zâmbet trist i-a luminat pentru o clipă fața.
— Cu două zile înainte de accident, mi-a spus că va deveni tată.
Am început să plâng și mai tare.
— Era speriat, a continuat el. Dar fericit. Foarte fericit.
Mi-am strâns copilul la piept.
După multe luni, am simțit că durerea capătă alt contur.
Nu mai era părăsire.
Era doliu.
În zilele care au urmat, doctorul Victor a venit de fiecare dată să ne vadă.
Nu a încercat să înlocuiască pe nimeni.
Nu a făcut promisiuni mari.
Doar stătea lângă pătuț și îl privea.
În a treia zi, mi-a întins un plic.
Înăuntru erau fotografii.
Mihai.
Copil.
Adolescent.
Student.
Râzând.
Jucând fotbal.
Cu un câine în brațe.
Le-am atins cu vârfurile degetelor, tremurând.
— Vreau ca nepotul meu să știe cine a fost tatăl lui, a spus încet.
O resto si pe aver rig
