Abia mai târziu, privind înapoi, înțelegi câtă greutate pot avea gesturile mici. În clipa în care le faci, însă, ele par simple, firești, aproape neînsemnate. Să ridici o mână, să întrebi dacă cineva este bine, să încetinești când alții trec mai departe, să mai rămâi o secundă într-un loc în care majoritatea nu s-ar opri.
Nu există lumini aprinse special pentru astfel de momente. Nu există aplauze, nu există o scenă mare pe care să se vadă totul limpede. Există doar firescul. Iar acel firesc avea să deschidă pentru mine o ușă pe care nu mi-o imaginasem niciodată.
Drumul m-a învățat că surprizele nu te întreabă dacă ești pregătit. Nu vin cu anunțuri și nu îți cer voie. Se așază pur și simplu în fața ta, asemenea unei intersecții apărute brusc, pe un traseu pe care credeai că îl cunoști perfect.
În acea seară, fără să știu, mă apropiam de un astfel de punct. Nu aveam cum să bănuiesc că, după el, lucrurile nu vor mai avea aceeași greutate. Conduceam liniștit, cu ochii pe marcaj, cu mintea așezată și cu sentimentul omului care crede că a văzut destule încât nimic să nu-l mai surprindă cu adevărat.
O resto si pe aver rig
