„Domnule Radu…”
Bianca clipi, debusolată.
Andrei încremeni.
Numele acesta îl cunoștea fiecare persoană care conta în România.
Victor Radu.
Unul dintre cei mai înstăriți oameni din țară.
Proprietarul a zeci de hoteluri, de clădiri de birouri și al unei părți bune din terenurile din nordul Bucureștiului.
Andrei înghiți în sec, simțind nodul din gât ca pe o piatră.
„D-domnule Radu… nu știam că sunteți aici.”
Victor îl privi rece, ca pe o formalitate neplăcută.
„Normal că nu știai. N-ai observat niciodată ce era important.”
Elena se ridică încet, își luă geanta, fără grabă, fără să caute privirea cuiva.
Andrei privea când spre ea, când spre Victor, încercând, zadarnic, să lege între ele piesele pe care nu le văzuse niciodată.
„Stați puțin… voi vă cunoașteți?”
Victor făcu un pas către Elena și își așeză, cu o blândețe care contrasta cu tonul rece de mai devreme, palma pe umărul ei.
„Este fiica mea.”
O tăcere grea coborî în încăpere, apăsătoare ca aerul înainte de furtună.
Telefonul Biancăi alunecă din mână și lovi podeaua.
Andrei izbucni într-un râs scurt, forțat, ca și cum s-ar fi agățat de un rest de normalitate.
„Asta e o glumă…”
„Nu”, spuse Victor, fără să clipească. „Dar viața ta de lux s-ar putea să fi fost.”
Broboane de transpirație îi apărură lui Andrei la tâmple. Gândurile îi alunecau în toate direcțiile, fără să se mai prindă de nimic solid.
Îi veniră în minte, pe rând, toate momentele în care o umilise pe Elena. Toate serile când îi repetase, ca pe o sentință, că nu are valoare. Toate dățile când îi aruncase în față că nu provine dintr-o familie „importantă”.
O resto si pe aver rig
