— M-au dat afară de la service.
Mama l-a privit lung, apoi i-a mângâiat obrazul.
— Pentru ce?
— Pentru că am ajutat pe cineva… a spus el încet.
Femeia a oftat și l-a strâns de mână.
— Atunci să nu-ți pară rău, mamă. Omul rămâne om chiar și când pierde tot.
Cuvintele ei l-au durut și l-au mângâiat în același timp.
În zilele următoare, Andrei a bătut din ușă în ușă. A lăsat CV-uri, a sunat, a așteptat. Răspunsurile întârziau, iar banii se terminau. Într-o dimineață, farmacista l-a privit cu milă.
— Îmi pare rău, Andrei. Medicamentele astea costă 480 de lei. Fără bani, nu pot să ți le dau.
A ieșit cu capul plecat. Pe o bancă din fața farmaciei, și-a ascuns fața în palme.
Atunci, o mașină neagră, elegantă, s-a oprit lângă el.
— Andrei?
A ridicat privirea. Inima i-a sărit din piept.
Era bătrâna.
Dar nu mai purta haine simple. Avea un palton elegant, o broșă fină și un șofer care îi ținea portiera.
— Mamă… dumneavoastră?
Ea a zâmbit cald.
— Hai cu mine. Avem de vorbit.
L-a dus într-o cafenea liniștită din centru. Acolo, i-a spus adevărul.
Se numea Elena Popescu. Fusese ani la rând proprietara unui lanț mare de service-uri auto din județ. Se retrăsese din afaceri, lăsând totul pe mâna unor administratori, printre care și domnul Marin.
— Am venit la service-ul vostru ca să văd cum sunt tratați oamenii. Nu mașinile. Oamenii, a spus ea calm.
Andrei a rămas fără cuvinte.
O resto si pe aver rig
