— Nu am venit pentru salariu.
— Dar eu nu-ți mai pot oferi nimic, spuse el cu tristețe în glas.
— Ați fost corect cu mine opt ani. Acum aveți nevoie de ajutor. E atât de simplu, răspunse ea.
Pentru prima dată după mult timp, Ernest rămase fără cuvinte.
În săptămânile care urmară, începu să observe lucruri pe care, până atunci, nu le văzuse.
Rosa îi lăsa medicamentele pregătite la ore fixe.
Îi făcea programări la doctor.
Îi gătea mâncarea recomandată pentru tensiune.
Și, poate cel mai important, stătea de vorbă cu el.
Nu despre bani. Nu despre moșteniri.
Despre viață.
Într-o dimineață ploioasă, Ernest coborî cu greutate scările. Amețit, se prăbuși în hol.
Dacă ar fi fost singur, probabil ar fi rămas acolo ore în șir.
Dar Rosa era în bucătărie.
Auzind zgomotul, alergă imediat.
Sună la 112, verifică dacă respiră și rămase lângă el până la sosirea ambulanței.
Medicii fuseră direcți.
— Ați avut noroc. Încă puțin și situația devenea critică.
Din salonul spitalului, Ernest o privi pe Rosa așezată pe un scaun de plastic, obosită, cu ochii roșii după o noapte nedormită.
Atunci înțelese ceva esențial.
Testul se terminase.
Avea răspunsul.
După externare, îl chemă pe avocat.
— Cred că este momentul, spuse el.
— Sunteți sigur? întrebă avocatul.
— Mai sigur ca niciodată.
O săptămână mai târziu organiză din nou o întâlnire de familie.
De data aceasta, Robert și ceilalți veniră imediat ce aflară că era vorba despre avocat.
O resto si pe aver rig
