În seara aceea, a apărut cu un zâmbet imens, de parcă ar fi salvat lumea. A intrat cu mâinile goale. Fără lapte. Fără pâine. Fără scutece pentru nepotul lui, pe care sora lui îl lăsase iar în livingul meu.
— Iubito, a zis scoțându-și ceasul, mama avea urgent nevoie de ajutor. I-am închiriat deja un apartament și i-am dat tot salariul.
O spunea cu mândrie. Ca un copil care așteaptă aplauze.
Am pus cuțitul pe tocător. Leo era în camera lui. Slavă Domnului.
— Excelent, am răspuns fără să mă întorc. Spune-mi acum: ce ai de gând să mănânci mâine și unde dormi la noapte?
Derek a pufnit râzând.
— O, Caroline, iar începi cu dramele?
— Nu e dramă.
— Este mama mea.
— Iar aceasta este casa mea.
I s-a schimbat privirea.
— Casa noastră, a mormăit.
Am zâmbit. Atunci am înțeles că nu citise niciodată nimic cu adevărat. Nicio hârtie de proprietate. Niciun impozit. Niciun semn al vieții pe care o duceam singură în spate, cât timp el poza în „fiu bun” pe banii altcuiva.
M-am dus la sertarul din sufragerie și am scos dosarul negru. Îl țineam acolo de trei ani. L-am așezat pe masă. Elaine, care intrase iar fără să bată, s-a oprit în prag, înțepenită.
— Ce e asta? a întrebat Derek.
— Realitatea ta, am răspuns.
L-a deschis nervos.
Prima pagină: Actul de proprietate.
A doua pagină: Extrasele de cont.
A treia pagină: Acord prenupțial de separare a bunurilor.
A patra pagină: Chitanțe pentru fiecare cent plătit de mine.
Chirie. Mâncare. Mașina lui. Cardurile lui de credit. Medicamentele mamei lui. Până și depozitul pentru „noul apartament” al lui Elaine — care nu provenea din leafa lui, ci de pe un card deschis pe numele meu, ca utilizator autorizat, fără acordul meu.
Derek a rămas fără aer.
O resto si pe aver rig
