Întrebarea revine constant în spațiul public. Ce s ar fi întâmplat dacă Nicolae Ceaușescu ar mai fi condus România încă câțiva ani. Nu ca exercițiu nostalgic, ci ca tentativă de a înțelege o ruptură istorică majoră. Răspunsul nu este nici simplu, nici confortabil și nu poate fi redus la lozinci.
La finalul anilor ’80, România avea un fapt incontestabil. Datoria externă fusese achitată integral. Statul nu mai depindea de creditori internaționali, iar balanța externă era pozitivă. Din punct de vedere strict financiar, țara avea spațiu de manevră. Problema era prețul plătit pentru acest rezultat. Racionalizarea alimentelor, frigul din locuințe, tăierile de consum și restricțiile severe au erodat profund nivelul de trai. Ipoteza susținută de mulți este că, odată datoria stinsă, ar fi urmat o relaxare. Teoretic, acest lucru era posibil. Practic, depindea exclusiv de decizia politică a liderului și de capacitatea sistemului de a se reforma din interior.
Planurile de infrastructură existau. Autostrăzile figurau în documente oficiale pentru perioada 1990–1995. Canalul Dunăre–Siret, cu rol major în irigații și transport, era avansat. Portul București era realizat în proporție covârșitoare. Sistemele de irigații funcționau pe milioane de hectare. Energia era produsă aproape integral din resurse interne, cu hidrocentrale, termocentrale și program nuclear în derulare. Din punct de vedere tehnic, statul avea instrumentele necesare pentru o dezvoltare controlată.
O resto si pe aver rig
