Apoi instinctul l-a împins înainte. A alergat.
Când a năvălit în bucătărie, aerul i s-a tăiat ca de un cuțit invizibil. Mama lui era smucită de braț, ochii îi erau plini de lacrimi care abia mai stăteau să nu cadă, iar Valentina stătea în fața ei cu mâna ridicată, chipul strâmbat de o furie oarbă. În lumina aspră a încăperii, totul părea mai crud, mai sonor, mai aproape decât ar fi trebuit.
— Ce faci?! — a izbucnit Alexandru, iar strigătul a părut să izbească pereții.
Valentina a încremenit pe loc. Culoarea i s-a scurs din obraji ca și cum pământul i-ar fi fost tras de sub picioare. În ochii ei, surprinderea și frica s-au amestecat într-o secundă lungă cât o prăpastie.
— Alexandru… eu… nu e ce crezi… — a încercat ea, cu vocea tăiată.
— Dă-i drumul! ACUM! — glasul lui a tunat, neîndoielnic, greu ca o ușă de fier trântită.
Valentina i-a dat drumul brusc, iar Clara s-a prăbușit pe un scaun, cu genunchii slăbiți, tremurând toată. Un sughiț de plâns i-a scăpat involuntar, ca și cum ar fi vrut să rămână demnă până la capăt, dar trupul a trădat-o.
Alexandru a ajuns lângă ea din doi pași. A privit brațul înroșit, urmele de unghii care se înfigeau în piele, vânătaia care începea să se deseneze ca o umbră vinovată. Mâinile lui au tremurat o clipă, apoi s-au așezat cu grijă peste ale mamei, ca o promisiune mută.
— Mamă… — a rostit încet, aproape o rugăminte. — De ce n-ai spus nimic?
Clara a izbucnit în plâns, fără putere să mai strângă lacrimile între pleoape. Respirația i s-a frânt, iar cuvintele au ieșit sacadat, goale de apărare.
O resto si pe aver rig
