Gospodăria țărănească nu este vilă de vacanță, nu este investiție imobiliară și nu este teren ținut pentru speculă. În multe sate, casa, curtea, grădina, șura, grajdul și bucata de pământ din jur țin o familie în viață. Acolo se cultivă roșii, se cresc câteva păsări, se pun lemne, se face zacuscă, se țin uneltele, se repară ce se poate repara. Totuși, fiscal, gospodăria ajunge adesea în aceeași logică rece: ai clădire, plătești; ai teren, plătești.
Ideea scutirii gospodăriei țărănești de impozitul pe teren și clădiri merită discutată serios. Nu ca promisiune electorală, nu ca lozincă rurală, ci ca politică publică. Satul românesc nu mai este în perioada în care fiecare curte producea, fiecare familie avea animale, iar copiii rămâneau lângă părinți. Azi multe gospodării sunt ținute în viață de pensionari, de oameni cu venituri mici sau de copii plecați la oraș și în străinătate. Impozitul local nu este întotdeauna mare, dar pentru un bătrân cu pensie mică orice sumă se simte.
O resto si pe aver rig
