A rămas între noi ca o umbră, ca o reținere pe care nu am reușit să o risipesc, oricât mi-aș fi dorit. Nu a fost o opoziție zgomotoasă, nu au fost certuri mari sau cuvinte aruncate cu furie. A fost mai degrabă o răceală constantă, o privire care spunea mai mult decât orice explicație.
Este greu să trăiești cu sentimentul că omul de la care ai învățat ce înseamnă iubirea privește cu suspiciune tocmai iubirea ta. Mi-am spus de multe ori că timpul va așeza lucrurile, că zilele vor înmuia împotrivirea, că într-un final mama va vedea ceea ce vedeam eu. Speram ca, încet, în ochii ei să apară înțelegerea.
Dar lunile au trecut fără să schimbe esența. Mama nu găsea liniște în alegerea mea. Chiar și atunci când încerca să fie caldă, tăcerile ei păstrau o margine rece. Era ca și cum în fiecare gest blând exista o rezervă, o teamă nespusă, o neîncredere pe care nu putea sau nu voia să o numească.
Am mers mai departe cu pași măsurați, ținându-mă de ceea ce simțeam. Nu am vrut să mă clatin de la drumul pe care îl știam deja adevărat în mine. Între mine și Sera exista claritate. Între mine și mama rămânea o pendulare dureroasă între grijă și neîncredere.
O resto si pe aver rig
