Am ajuns acasă înainte de prânz.
Nu știu exact cum am intrat pe ușă. Nu-mi amintesc dacă am descuiat încet sau dacă am împins-o cu mâna tremurândă. Știu doar că, în clipa în care am pășit înăuntru, casa nu mi s-a mai părut casa mea.
Totul era la locul lui, dar nimic nu mai avea sens.
Camera copilului era pregătită de săptămâni întregi. Pătuțul era montat lângă perete, cu lenjeria albă, moale, aleasă după ore întregi de căutări. Hăinuțele erau spălate, călcate și împăturite în sertare mici, pe categorii, exact așa cum îmi imaginasem că va fi nevoie. Pe rafturi stăteau câteva jucării de pluș, cumpărate una câte una, în zile în care viitorul părea sigur și frumos.
Totul o aștepta pe ea.
Fetița mea.
Copilul care, mi se spusese, nu avea să mai vină niciodată acasă.
M-am prăbușit pe podeaua camerei și am plâns până când corpul meu nu a mai știut să plângă. Nu era doar durere. Era un gol fizic, apăsător, ca și cum cineva îmi smulsese o parte din mine și mă lăsase să continui să respir fără ea.
Seara, nu știu ce m-a făcut să mă uit spre masă. Poate liniștea prea mare. Poate un reflex. Poate acel instinct ciudat care apare uneori exact când mintea nu mai poate duce nimic.
Pe masă era brățara de maternitate.
O pusesem acolo fără să-mi dau seama. Am luat-o în mână și am început să o întorc pe toate părțile. Era un gest mecanic, fără scop. O priveam ca pe o dovadă a unei zile pe care aș fi vrut să o șterg din viața mea.
Atunci am văzut ceva.
O resto si pe aver rig
