Dimineața mi-am făcut cafea, dar amăreala nu venea din cană. O purtam în piept.
Am ieșit în curte. Aerul mirosea a frunze ude și a liniște. M-am așezat pe banca de lemn pe care Mihai o reparase cu ani în urmă, glumind atunci că „nicio mamă nu merită să stea pe scânduri rupte”. M-am gândit la el: la copilul cu palmele bătătorite de la bicicletă, la adolescentul care citea pe ascuns, cu lanterna, sub plapumă, la bărbatul care—fără să-mi spună—se pregătise să mă apere chiar și după ce nu va mai fi.
Am deschis plicul cu grijă. Scrisul era tremurat, dar inconfundabil: al lui.
„Mamă, dacă citești asta, înseamnă că n-am mai apucat să-ți spun tot. Am avut îndoieli, dar le-am ascuns. Sofia a devenit o străină. Banii, casa, mașinile — totul a început să conteze mai mult decât noi. Am văzut cum se uită la Darius și mi-a fost teamă. Nu pentru mine, ci pentru el. Ține-l aproape. Fă-l să nu uite cine e.”
Am recitit rândurile de trei ori. Fiecare cuvânt mi se lipea de suflet ca o pecete. Apoi mi-am ridicat privirea spre fereastra camerei lui Darius. Draperiile erau trase. Dormea liniștit. Nu trebuia să afle nimic din toate astea. Nu încă.
În zilele care au urmat, Sofia a apărut tot mai des. Cu gesturi calculate, cu vorbe dulci ca mierea, dar reci ca oțelul. Întreba despre acte, despre proceduri, despre ce „ar fi mai bine pentru copil”. Nu spunea niciodată „pentru Darius”. Doar „pentru copil”. Un detaliu mărunt, dar suficient cât să spună tot.
O resto si pe aver rig
