Primul care a pășit afară din întuneric a fost un bărbat cu părul complet alb.
Se mișca greu, cu pași scurți și nesiguri, de parcă fiecare metru îl costa un efort uriaș.
Parcă uitase cum e să calci pe pământ adevărat.
Salvatorii au crezut, pentru o clipă, că e unul dintre profesorii dispăruți.
— Mă cheamă Adrian… am șaptesprezece ani.
Tăcere. Toți au încremenit.
Omul părea trecut de cincizeci, însă în mintea lui timpul rămăsese încremenit.
Apoi au început să apară și ceilalți, din umbrele reci ale tunelului.
Unul câte unul. Slăbiți până la os, palizi, cu trupuri firave.
Puratau haine cusute din petice vechi, din materiale nepotrivite, ca niște pături rupte transformate în veșminte.
Unii plângeau când dădeau cu ochii de lumină.
Alții se strângeau la piept, îngroziți de elicoptere și de urletele sirenelor.
Dintre stânci a ieșit o femeie, ținând strâns de mână un băiat de vreo paisprezece ani.
— E fiul meu, a spus ea tremurând.
Anchetatorii s-au privit șocați.
Femeia dispăruse la șaisprezece ani.
Câteva ore mai târziu, Roman Marinescu a coborât personal în tunel.
Pasajul, îngust și umed, cobora spre o rețea vastă de galerii subterane.
Nu era o peșteră naturală obișnuită.
O resto si pe aver rig
