Nea Dumitru a oftat adânc, ca și cum ar fi purtat în piept o povară grea.
— Nu e locul meu să spun… dar ar fi bine să te duci la vechiul grajd de lângă izlaz.
Matei a simțit cum stomacul i se strânge.
— Grajd?
Bătrânul a dat din cap încet.
— Acolo stau acum.
Matei n-a mai spus nimic. A urcat în dubiță și a pornit imediat.
Drumul spre izlaz era scurt, dar în acele minute i s-a părut nesfârșit.
În mintea lui se învârteau gânduri care nu aveau sens.
Cum adică părinții lui nu mai locuiau în casă?
Casa aceea fusese ridicată de bunicul lui. Fiecare cărămidă avea o poveste.
O resto si pe aver rig
