În dulapul bunicii, printre haine împăturite cu o grijă aproape ritualică și câteva cărți vechi, ochiul se oprește inevitabil pe ceva care nu se potrivește.
Era o cutie mică, simplă, trasă în spatele unor obiecte care păreau să fi fost lăsate acolo doar ca să țină locul. Nu strălucea, nu atrăgea atenția prin vreo podoabă. Dar tocmai discreția ei avea o greutate: cutia aceea părea muncită de mâini, nu doar uitată.
La atingere, se simțea uzura fină, ca o urmă de gest repetat. O deschizi și, pentru o secundă, ai impresia că ai intrat într-o cameră pe care n-ai voie s-o tulburi. Înăuntru, nimic din ce te-ai aștepta să găsești într-un dulap de familie — nici fotografii, nici medalioane, nici scrisori.
O resto si pe aver rig
