— De azi înainte, nu mai sunteți orfani. Sunteți copiii mei.

Pentru câteva secunde nimeni n-a mișcat. Copiii îl priveau fără să înțeleagă dacă ceea ce aud este real sau doar încă o promisiune care va dispărea până dimineață.

Maria îl ținea pe fratele ei atât de strâns încât băiatul aproape că nu mai putea respira. Fetița învățase deja că speranța poate ucide mai rău decât foamea.

Dar omul din fața lor nu vorbea ca ceilalți. Nu avea voce rece.

Nu avea privirea celor care îi priveau ca pe o problemă. Avea ochii umezi.

Și atunci s-a întâmplat ceva simplu, dar pe care copiii aceia nu-l mai trăiseră de foarte mult timp. Maharajahul a întins mâna spre cel mai mic dintre ei și i-a mângâiat încet capul.

O resto si pe aver rig