Dar lovitura finală veni chiar de la don Jacinto.

Bătrânul îl duse pe Emiliano în vechiul atelier. Sub o scândură slăbită, în locul unde odinioară ținea dălțile, scoase un act sigilat.

Documentul avea șase ani.

Casa și pământurile nu mai puteau fi vândute de Mauro. Don Jacinto le pusese într-un fideicomis pe numele lui Emiliano, cu o condiție clară: cât timp el trăia, nimeni nu avea dreptul să-l scoată din casă sau să înstrăineze proprietatea.

— Am făcut asta când am început să bănuiesc — spuse bătrânul. — Nu l-am dat în judecată pe Mauro pentru că era fiul meu. Dar nici nu aveam de gând să-l las să mă îngroape de viu.

Atunci Emiliano înțelese adevărata întorsătură.

Mauro și Leticia nu furaseră o moștenire.

Construiseră trei ani de abuz pe niște acte inutile.

Cu videoclipul lui Chuy, copiile lui don Mateo, înregistrarea cu Leticia și actul real de proprietate, avocatul sosi în sat cu două patrule de stat și un mandat judecătoresc.

Mauro încercă să strige că totul era o minciună.

Dar Leticia fu prima care se frânse.

— Am făcut totul pentru că bătrânul ăla avea să ne lase fără nimic! — țipă ea în fața satului. — Mauro nu era în stare să gândească, eu a trebuit să mișc totul!

Mauro se uită la ea ca și cum abia atunci ar fi cunoscut-o.

Don Jacinto stătea pe un scaun, sub portic, cu mâinile în poală. Nu spuse nimic. Doar își privi fiul mai mic încătușat și plânse în tăcere.

Nu plângea pentru pământuri.

O resto si pe aver rig