.

Când am văzut imaginea aceea pe telefon, eram într-un autobuz aglomerat din București, obosit după încă o zi lungă în care nimeni nu îmi spusese nici măcar „mulțumesc”. Oamenii împingeau, telefoanele sunau, iar ploaia lovea geamurile murdare ale autobuzului ca o tristețe repetată.

Am privit fotografia câteva secunde. Apoi încă câteva. Era ceva în ochii acelei femei. Nu tristețe. Nu milă. Ci o singurătate liniștită. Genul de singurătate care nu mai cere nimic de la lume… doar speră.

Reacția comunității
Sub fotografie, mii de oameni scriau: „La mulți ani!”, „Să trăiți!”, „Dumnezeu să vă binecuvânteze!” Dar eu nu am scris nimic. Nu știu de ce. Poate pentru că simțeam că un comentariu nu era suficient. Poate pentru că bunica mea murise cu doi ani înainte, iar fotografia aceea mă lovise direct într-un colț al inimii pe care îl credeam închis.

În noaptea aceea, nu am putut dormi. Imaginea bătrânei îmi revenea mereu în minte. Mâinile ei mici. Pantofii galbeni. Felul în care ținea bastonul. Și zâmbetul acela… ca o lumânare care refuză să se stingă.

O resto si pe aver rig