Fiecare copil din acea epocă a învățat de timpuriu o lecție dură: să nu ceară a doua felie dacă porția fusese deja împărțită. Copilăria se măsura în sticle de lapte lăsate la rând pe trotuar încă de la ora 4 dimineața, în frigul năpraznic, și în freamătul mulțimii adunate la colțul străzii când se auzea zvonul salvator: „S-a băgat!” Umilința de a sta ore în șir fără să știi exact ce vei cumpăra și durerea de a vedea ușa magazinului închizându-se exact în fața ta, când ai tăi te așteptau acasă cu masa goală, au lăsat urme adânci în sufletul unei întregi generații.

Sacrificiul tăcut de la ora cinei și pâinea muiată în apă
Mamele acelor ani au fost adevărate alchimiste ale neputinței. Din aproape nimic, din cartofi lungiți cu multă apă, din tacâmuri de pui numite ironic „atleta” și din pâine uscată muiată în zeamă, ele reușeau să pună pe masă o iluzie de cină. În tot acest timp, tații își puneau palmele bătătorite de munca din fabrică peste stomacul care se strângea de durere și rosteau cea mai nobilă minciună din istoria omenirii: „Mâncați voi, tată, mie nu îmi este foame astăzi.”

Copiii priveau în pământ și tăceau. Știau că părinții mint, dar știau și că acea minciună era singurul mod în care dragostea de părinte îi putea proteja în fața disperării. Nu se fura din egoism, ci din disperarea de a aduce acasă o bucățică de salam sau un pachet de unt ascuns sub salopetă, pentru ca pruncii să nu adoarmă plângând. Seara, când lumina se stingea forțat, tăcerea care se așeza peste case nu era una de resemnare, ci o adunare de forțe pentru o nouă zi de cozi

O resto si pe aver rig