Am cerut timp să mă gândesc.
Copiii au vrut să știe cine era femeia de la ușă
În seara aceea, copiii m-au înconjurat cu întrebări. O văzuseră pe mama plângând pe verandă și nu înțelegeau ce se întâmplase.
— Mami, cine era?
— De ce plângea?
— Poate să stea la noi?
Am respirat adânc. Nu voiam să îi încarc cu durerea mea, dar nici nu voiam să le ascund adevărul.
— Este mama mea, le-am spus. Bunica voastră. Nu a fost acolo pentru noi când aveam nevoie. Acum ea este cea care are nevoie de ajutor.
S-au uitat la mine în tăcere. Pentru ei, bunica era aproape o necunoscută. O absență. Un nume pe care îl auziseră rar, în fraze scurte, niciodată duse până la capăt.
În noaptea aceea nu am dormit. M-am frământat ore întregi. O parte din mine voia să îi spună să plece, să simtă și ea ce înseamnă să rămâi fără sprijin. Altă parte din mine nu putea să ignore imaginea ei, ghemuită, singură și înfrântă.
Dimineața am ieșit pe verandă cu două căni de cafea.
Mama încă era acolo.
Discuția pe care o așteptasem ani întregi
I-am întins cana și i-am spus:
— Intră. Trebuie să vorbim.
A pășit în casă cu grijă, ca și cum nu avea dreptul să atingă nimic. În living, privirea ei s-a oprit pe fotografiile copiilor: Delia la banchet, Răzvan la meci, Luca ținând în mână diploma din clasa întâi. Apoi a văzut fotografia mea cu Silviu, din ziua nunții.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare atât de rău, a spus.
Vocea ei părea străină. Nu mai era vocea femeii care mă refuzase. Era o voce ruptă de vinovăție.
Am privit-o direct.
— De ce ne-ai lăsat? Cum ai putut?
A lăsat capul în jos.
— M-am agățat de omul acela ca de ultima mea șansă la fericire. Mi-a fost frică să rămân singură. Am crezut că, dacă îl pierd, nu mai am nimic. Și, din cauza asta, am pierdut tot ce era cu adevărat important. Am fost egoistă.
Cuvintele ei m-au durut mai tare decât mă așteptam. Nu pentru că erau o scuză, ci pentru că erau adevărul pe care îl așteptasem ani de zile.
Am lăsat-o să rămână câteva zile
Nu am putut să o iert pe loc. Nu aș fi putut, oricât de mult mi-aș fi dorit să fiu un om mai bun. Durerea aceea era prea veche și prea adâncă.
Dar am lăsat-o să rămână câteva zile pe canapea.
La început, totul era stânjenitor. Ea se mișca prin casă cu teamă, iar eu o priveam mereu cu suspiciune. Copiii, în schimb, erau curioși. O studiau, îi puneau întrebări, încercau să înțeleagă cine este această femeie care apăruse brusc în viața noastră.
Mama se oferea să ajute la orice. Să spele vasele, să împăturească haine, să facă mâncare, să curețe prin casă. La început am refuzat, din mândrie sau din teamă. Nu voiam să îi datorez nimic.
O resto si pe aver rig
