Atunci, Arthur, socrul meu, s-a ridicat. Tatăl lui Ethan nu era omul gesturilor teatrale. Timp de patru ani, îl văzusem stând tăcut lângă Brenda în timp ce ea zâmbea dulce și lovea cu vorbe. Dar în ziua aceea, Arthur a urcat scările altarului, a luat microfonul din mâinile tremurânde ale preotului și s-a întors spre toată lumea.
— Înainte ca această nuntă să continue, a spus el, e ceva despre soția mea ce trebuie să auziți cu toții.
Brenda s-a albăstrit la față. Și eu la fel, fiindcă nu-l auzisem niciodată pe Arthur alegând, cu voce tare, adevărul.
Nu mi-am dorit o nuntă mare. Nu pentru că nu-l iubeam pe Ethan. Îl iubeam în acele moduri liniștitoare care fac viața să pară sigură. Ținea mereu o pătură în mașină — mie îmi e tot timpul frig — și îmi spunea „Ster” când începeam să gândesc prea mult.
Prima dată când am întâlnit-o pe Brenda, s-a uitat la mâna mea strânsă în a lui Ethan și a spus:
— Oh. Tu ești designerul grafic.
— Strateg de brand, de fapt, am răspuns.
— Ce creativ, a rostit ea, cu tonul cuiva care laudă un copil.
— Mamă…, a încercat Ethan.
— Ce? Am spus că e creativ. E un compliment.
O resto si pe aver rig
