— „Frica este normală. Tăcerea, însă, îi ajută pe oamenii ca ei să creadă că pot face orice.”
Apoi își luă geanta de pe bancă și își puse telefonul în buzunar. Părea că totul se încheiase. O operațiune sub acoperire, doi polițiști prinși, martori, probe, și un oraș întreg care avea să comenteze zile la rând acea dimineață.
Dar, chiar când echipa se pregătea să plece, o voce răsună din spate:
— „Nu pleacă nimeni încă.”
Toți se întoarseră.
Lângă gardul terenului, un bărbat în palton gri, cu o mapă sub braț, stătea drept. Fără uniformă. Nici polițist, nici trecător întâmplător. În privirea lui obosită se vedea felul cuiva care știe finalul înainte ca ceilalți să priceapă începutul.
Maiorul îl recunoscu pe loc.
Pentru prima oară în acea dimineață, expresia ei se schimbă.
— „Dumneavoastră aici?”
Bărbatul se apropie încet și deschise mapa. Scoase fotografii, copii de rapoarte și transcrieri de convorbiri.
— „Operațiunea nu era doar despre cei doi agenți”, spuse el. „Ei erau doar capătul firului.”
Privirea tânărului polițist se ridică brusc.
În ochii lui apăru ceva straniu: nu numai teamă, ci recunoaștere.
Omul în palton gri continuă fără grabă:
— „În ultimele luni, plângerile împotriva lor au dispărut din sistem. Martorii s-au răzgândit. Filmările s-au șters. Dosarele s-au închis înainte să fie deschise. Cineva i-a protejat.”
O resto si pe aver rig
