La început, imaginea vibra ușor, filmare de telefon. O încăpere cunoscută—biroul meu. Sertarul din dreapta. Mirela, singură, răscolind hârtii și dosare.
Apoi i-a răsunat vocea. Clară. Tăioasă.
„Dacă semnează, în maxim două luni vindem tot. După aia plecăm.”
Andrei a înțepenit.
În cadru a apărut un bărbat. Nu era el. Un străin.
„Și copilul?”, a întrebat bărbatul.
Mirela a râs scurt, fără căldură.
„Nu există niciun copil. A fost doar ca să o convingem mai repede.”
Telefonul i-a tresărit în palmă.
Respirația i s-a frânt.
A mai derulat câteva secunde.
Alte cadre. Alte zile. Alte discuții. Aceeași schemă. Aceeași minciună.
Totul era acolo. Negru pe alb. Adevărul.
Când a ridicat privirea, Mirela încă zâmbea. Dar zâmbetul i s-a fisurat dintr-odată.
„Ce s-a întâmplat?”, a șoptit ea, cu glasul coborât.
Andrei nu i-a răspuns. Nu imediat.
A făcut un pas înapoi.
Apoi încă unul.
Invitații au început să foșnească, neliniștiți. Era limpede că ceva nu e la locul lui.
„Andrei?”, vocea Mirelei a devenit tăioasă.
O resto si pe aver rig
