Andrei nu i-a răspuns. Nu imediat.
A făcut un pas înapoi.
Apoi încă unul.
Invitații au început să foșnească, neliniștiți. Era limpede că ceva nu e la locul lui.
„Andrei?”, vocea Mirelei a devenit tăioasă.
El i-a întins telefonul.
„Uită-te.”
Mirela a ezitat.
O singură clipă. De-ajuns. Pe măsură ce filmarea rula, culoarea i s-a retras din obraji.
„Nu e ce pare…”, a început ea, dar vorbele i s-au stins.
Fiindcă, de data asta, nu mai era nimic de explicat.
Andrei s-a uitat în jur. La rude. La prieteni. La oamenii veniți să le fie aproape.
Și, pentru prima oară, a părut mic.
„Îmi pare rău…”, a rostit încet, fără să fie limpede către cine.
Mirela a înaintat spre el, precaut.
„Putem vorbi după—”
„Nu”, a tăiat el, scurt.
În fața tuturor, a lăsat telefonul să alunece în buzunar și s-a întors spre ieșire.
A pornit în fugă. Nu spre mireasă. Ci spre adevăr.
Când a ieșit din biserică, eu încă eram acolo, rezemată de mașină. Nu plecasem. Știam că va veni.
O resto si pe aver rig
