„Dacă semnează, în maxim două luni vindem tot. După aia plecăm.”
Andrei a înțepenit.
În cadru a apărut un bărbat. Nu era el. Un străin.
„Și copilul?”, a întrebat bărbatul.
Mirela a râs scurt, fără căldură.
„Nu există niciun copil. A fost doar ca să o convingem mai repede.”
Telefonul i-a tresărit în palmă.
Respirația i s-a frânt.
A mai derulat câteva secunde.
Alte cadre. Alte zile. Alte discuții. Aceeași schemă. Aceeași minciună.
Totul era acolo. Negru pe alb. Adevărul.
Când a ridicat privirea, Mirela încă zâmbea. Dar zâmbetul i s-a fisurat dintr-odată.
„Ce s-a întâmplat?”, a șoptit ea, cu glasul coborât.
Andrei nu i-a răspuns. Nu imediat.
A făcut un pas înapoi.
Apoi încă unul.
Invitații au început să foșnească, neliniștiți. Era limpede că ceva nu e la locul lui.
„Andrei?”, vocea Mirelei a devenit tăioasă.
El i-a întins telefonul.
„Uită-te.”
Mirela a ezitat.
O singură clipă. De-ajuns. Pe măsură ce filmarea rula, culoarea i s-a retras din obraji.
„Nu e ce pare…”, a început ea, dar vorbele i s-au stins.
Fiindcă, de data asta, nu mai era nimic de explicat.
Andrei s-a uitat în jur. La rude. La prieteni. La oamenii veniți să le fie aproape.
Și, pentru prima oară, a părut mic.
„Îmi pare rău…”, a rostit încet, fără să fie limpede către cine.
Mirela a înaintat spre el, precaut.
„Putem vorbi după—”
„Nu”, a tăiat el, scurt.
În fața tuturor, a lăsat telefonul să alunece în buzunar și s-a întors spre ieșire.
A pornit în fugă. Nu spre mireasă. Ci spre adevăr.
O resto si pe aver rig
