— Știi… nici eu nu sunt blondă — a rostit ea încet. — Și nici model.
— Am observat — i-a răspuns el cu un zâmbet care i-a luminat fața.
Lenuța a izbucnit în râs, molipsitor.
— Ei, vedeți? Deja vorbiți ca oamenii normali.
Vișinata și-a făcut treaba. Nu i-a amețit, nu le-a tulburat gândurile, dar le-a topit rușinea ca pe gheața lăsată în soare.
Marian a început să povestească despre munca lui de la depozitul de materiale de construcții din oraș. Salariu decent, cam 4.000 de lei pe lună. O garsonieră cumpărată cu credit. Rate pentru încă zece ani.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a spus el, hotărât.
Iulia l-a ascultat atent. Așa ceva nu se vede în niciun filtru. Niciun unghi bun de cameră nu prinde felul în care cineva își poartă viața cu demnitate.
— Eu lucrez la magazinul din sat — a zis ea. — Casieră. Strâng bani să fac școala de asistente.
Marian a clipit, surprins.
— Serios?
— Da. Nu vreau să stau toată viața aici.
Lenuța i-a privit pe amândoi, cu coatele sprijinite pe masă. Și-a dat seama, fără să-și propună, că nu mai râdea.
În seara aceea au rămas mult la masă. Au vorbit despre lucruri simple, ușor de trecut cu vederea. Despre cum e să fii singur de sărbători. Despre cum, pe internet, toți par fericiți, dar în realitate puțini sunt.
La un moment dat, curentul s-a întrerupt, așa cum se mai întâmpla prin sat.
Casa a rămas în beznă, cu liniștea aceea densă, care face ca totul să pară mai aproape.
— Perfect — a mormăit Lenuța. — Fix acum.
Dar Marian a scos telefonul și a aprins lanterna. O lumină caldă le-a spălat fețele, rotunjind umbrele, îmblânzind colțurile.
O resto si pe aver rig
