Când a venit ziua să plece la un cămin, mi-a pus în brațe o cutie de pantofi veche, legată strâns cu o sfoară aspră. S-a uitat adânc în ochii mei și mi-a zis: „Să n-o deschizi decât dacă viața te pune la pământ și chiar n-ai încotro. Sunt zilele mele negre acolo”. Sincer să fiu, am crezut că sunt niște fotografii sau resturi de prin casă, așa că am pus-o în debara și am uitat complet de ea.
Trei ani au trecut greu. Viața s-a schimbat, am rămas fără muncă de pe o zi pe alta și facturile au început să se adune pe masa din bucătărie. Ajunsesem la capătul puterilor, simțind că n-am nicio ieșire. Atunci mi-am amintit de cutia din debara.
Ce am găsit sub un strat de ziare vechi
Cu mâinile tremurând mai mult de frică decât de nerăbdare, am tăiat sfoara. Sub un strat gros de ziare din anii ’70, nu erau bani. Era un jurnal legat în piele și o cheie mică, grea, de la o casetă de valori a unei bănci elvețiene care funcționează și azi. Răsfoind paginile, am aflat că Elena nu fusese o pensionară săracă, ci ultima moștenitoare a unei familii boierești care își ascunsese averea de frica regimului de altădată.
O resto si pe aver rig
