Pe de altă parte, mulți părinți susțin ideea. Pentru ei, uniforma poate reduce discuțiile de dimineață despre haine, presiunea de a cumpăra produse scumpe și competiția inutilă dintre copii. În familiile cu venituri mici, o uniformă finanțată corect de stat ar putea fi chiar un ajutor practic.
Rămâne problema calității. Dacă uniformele vor fi ieftine, prost croite și incomode, elevii le vor respinge rapid. Dacă vor fi scumpe, părinții vor reclama costurile. Dacă furnizorii vor fi aleși netransparent, pot apărea suspiciuni privind contractele. De aceea, proiectul are nevoie de norme clare: prețuri plafonate, materiale decente, mai mulți furnizori disponibili și posibilitatea ca părinții să cumpere uniforma din locuri diferite, nu dintr-un singur magazin impus.
Modelul britanic, invocat de inițiatori, pune accent inclusiv pe accesibilitatea costurilor și evitarea dependenței de furnizori exclusivi. În Franța, au existat programe-pilot privind ținuta unică, tocmai pentru a testa dacă măsura funcționează înainte de generalizare. România ar trebui să evite varianta clasică: lege repede, norme târziu, aplicare neclară.
Dacă proiectul va fi adoptat în regim de urgență, uniformele ar putea deveni obligatorii chiar din această toamnă. Până atunci, inițiativa trebuie să treacă prin procedura parlamentară, să primească votul necesar și să fie promulgată. Abia apoi se vor putea stabili normele concrete de aplicare.
O resto si pe aver rig
