— Cine?
A ezitat, înghițind greu.
— Îl chema Sorin. Cred că lucra pentru cineva important.
Femeia din spate ne-a poftit în casă, cu un gest blând, ca să ne tragă pe toți la adăpost de furtuna care se iscase în prag.
M-am lăsat pe canapea fără să-mi simt picioarele, ca și cum ele aparținuseră altei femei până atunci.
Casa era mică, modestă, dar curată, cu miros de ceai cald și lemn vechi; un loc care ținea oamenii strânși laolaltă.
Pe un raft, fotografii cu Daniel la diferite vârste stăteau aliniate ca niște repere pe harta vieții lui.
În una era adolescent, cu obrajii ascuțiți și privirea care încă mai căuta.
În alta, tânăr, cu umerii mai siguri și zâmbetul prins între două lumi.
Într-una dintre ele ținea o undiță și râdea, ridicând din apă o clipă de fericire prinsă ca un pește rar.
Am rămas acolo, în fața imaginilor, încercând să-mi adun bucățile și să le potrivesc pe rând cu realitatea din fața mea: bărbatul înalt și slab, cu ochii tatălui lui, care-mi spunea mamă după o veșnicie.
O resto si pe aver rig
