Bărbatul a rămas înțepenit câteva secunde, prins între prag și aerul greu al așteptării.
Apoi a spus încet, ca și cum ar fi încercat un cuvânt după ani întregi de tăcere:
— Mamă?
Vocea.
Doamne Dumnezeule.
Era vocea unui copil care nu dispăruse niciodată, doar se ascunsese cumva într-un trup de adult.
Am început să tremur atât de tare, încât a trebuit să mă sprijin de balustrada ruginită a pridvorului, ca să nu mă prăbușesc sub greutatea acelui cuvânt.
— Daniel…
Numele mi-a țâșnit din piept ca o rană care se redeschide și, pentru o clipă, m-a ars până în oase.
El a coborât o treaptă.
Ezitant.
De parcă și el se temea că, dacă vine prea repede, clipa asta se va sparge ca sticla sub pași grăbiți.
— Chiar ești tu? am șoptit, ca să nu stric nimic din ceea ce abia se întâmpla.
În ochii lui s-au strâns lacrimile numaidecât, lucind ca două monede vechi scăldate în lumină.
O resto si pe aver rig
