Ernest a rămas nemișcat.
Nici nu putea.
Privirea îi sărea când la teancurile groase de bancnote, când la Rosa, și iar la bani, ca și cum mintea încerca zadarnic să unească două lumi care până atunci nu s-au atins niciodată.
— Vorbește — a rostit în cele din urmă, cu glas abia stăpânit, sec și apăsat, ca un cuțit care taie aerul dens.
Rosa a tras aer în piept, lung.
Se vedea pe chipul ei că nu-i deloc ușor să înceapă; cuvintele îi cântăreau în gură ca niște pietre.
— Acum șapte ani… — a început, ezitând —, într-o seară târzie v-ați întors acasă după o întâlnire. Erați tulburat. Ați aruncat pe masă niște hârtii… niște acte.
Ernest a clipit, buimac, ca scos dintr-un vis.
Nu-și amintea.
O resto si pe aver rig
