M-am așezat la o masă mai retrasă, aproape de marginea curții. Am privit cum rudele și prietenii le urau binecuvântare, cum oamenii se prindeau în horă și ridicau praful bătătorii cu pașii lor veseli. O nuntă românească adevărată, în care dragostea și sufletul cântă mai tare decât orice portofel.
Iar eu? Eu eram un străin acolo. Un intrus în propria mea poveste.
Mi-am amintit cum, altădată, Antonia venea cu plăcinte aburinde făcute de mama ei, acolo, în sat, și îmi spunea cu mândria aceea blândă: „Gustă, sunt făcute cu suflet.” Eu râdeam, căutând restaurantele scumpe și meniurile lucioase. Astăzi, numai mirosul acelor plăcinte mi-ar fi adus liniștea pe care n-am găsit-o niciodată în căsnicia mea.
O resto si pe aver rig
