De ani buni, corpul uman e tratat ca un mecanism care „merge” singur: respiră, filtrează, elimină, iar noi ne vedem de zi. Tocmai de aceea, cele mai importante piese rămân în umbră. Există organe care lucrează fără pauză, fără să facă zgomot, iar atenția noastră apare, de obicei, abia când ceva se strică.
În culise, sistemul are nevoie de un echilibru perfect: lichide, minerale, toxine, presiune. Când acest echilibru e păstrat, totul pare banal. Când nu mai e, semnalele pot fi ușor confundate cu „o perioadă aglomerată”. Iar aici începe partea delicată: unele probleme se construiesc lent, ca o listă de obiceiuri care, puse cap la cap, devin o povară.
O resto si pe aver rig
