M-a atins pe umăr cu o timiditate grabnică, mi‑a pus un plic în palmă și a plecat. A plecat atât de repede încât n-am apucat să-i cer un nume, să îi spun de ce inima mea bătea mai tare, să întreb de unde îl cunoscuse pe Harold. Tot ce am avut în mână a fost plicul — subțire, simplu, fără niciun indiciu exterior despre conținut sau expeditor.
În acea clipă, un val de curiozitate s-a amestecat cu jalea. M-am întrebat cine era acea fată. De ce mă căutase exact atunci? Ce scria în plic? Gândurile au alergat înapoi la Harold: la promisiunile lui, la gesturile mici care, rând pe rând, îmi descopereau omul de lângă mine. Însă apoi m-am simțit trădată, nu pentru că Harold ar fi ascuns ceva intenționat, ci pentru că, după atâția ani, încă mai exista în viața lui o fărâmă necunoscută pentru mine.
Plicul purta cu sine o greutate ciudată. Nu era doar hârtie; era începutul unei povestiri a cărei existență nu o bănuisem. Îl țineam ca pe o mărturie: mărturia că omul pe care îl iubeam se mai păstra în secrete, că nici după 62 de ani nu dispăruseră complet misterele din spatele privirii lui.
A fost nevoie de timp până când am îndrăznit să deschid. Întreaga ceremonie în desfășurare, cu lumânările și vorbele rostite despre viața lui, a făcut ca gestul meu să pară sacru. Plicul, odată desfăcut, mi-a dat prima pagină a unei istorii pe care Harold o purtase cu el, poate de mult timp, poate doar pentru el însuși.
O resto si pe aver rig
