Când am intrat acasă, eram furioasă, speriată și gata să aud o explicație care măcar să aibă sens. Carl era în bucătărie, își deschidea o bere. I-am spus:
— A sunat grădinița. N-a luat-o nimeni pe Ellie. Unde a fost Nina?
S-a uitat la mine și a zâmbit. Zâmbetul acela a fost semnalul de alarmă.
A zis liniștit:
— De ce să mai ținem bonă? Am concediat-o.
Am crezut că nu aud bine.
— Ai ce?!
A luat o înghițitură:
— Mama ta stă acum la noi, deci poate să aibă grijă de copii. Sau are de gând să locuiască aici pe gratis?
Abia atunci am observat-o pe mama, lângă chiuvetă. A intervenit blând:
— Draga mea, e în regulă. Chiar ar trebui să ajut cumva. Pot să am grijă de copii.
M-am întors spre ea, scurt:
— Nu.
Carl a ridicat din umeri:
— Vezi? Ea înțelege.
L-am privit fix:
— Are un braț rupt!
A bombănit:
O resto si pe aver rig
