Era slăbită. Mult mai slăbită decât îmi imaginasem.
Stătea pe un scaun vechi, în bucătăria care nu se schimbase aproape deloc. Pereții, cândva albi, erau acum gălbui. Pe masă, o cană ciobită și un borcan cu zahăr aproape gol. Nimic în plus. Nimic nou.
M-a privit și mi-a zâmbit. Un zâmbet liniștit, fără cereri, fără reproșuri.
— Ai venit, a spus încet.
Atât. Niciun dram de dramă.
Abia atunci am început să văd detaliile. Haina subțire, deși era frig. Pantofii tociți. Plicurile împrăștiate pe masă, cu ștampila spitalului județean.
— Cum te simți? am întrebat mecanic, din obișnuința de medic.
— Sunt bine, a răspuns imediat. Prea repede.
M-a poftit să iau loc. Aerul mirosea a ceai ieftin și a pastile. Mi s-a strâns pieptul într-un fel pe care nu-l simțeam la muncă. Era altceva. Mai personal. Mai dureros.
— Mai lucrezi la magazin? am întrebat.
— Nu. M-am lăsat.
A urmat o tăcere grea. Am știut că adevărul stătea acolo, nevăzut.
M-am ridicat și am deschis ușa camerei din spate. Fosta mea cameră de copil. Patul era gol. Pe noptieră, o cutie de medicamente. Le-am recunoscut imediat. Nu aveam nevoie de investigații.
— De când? am întrebat încet.
Privirea i-a coborât.
— De aproape un an.
Un an. Eu, medic. Eu, fratele ei. Și nu știam nimic.
Mi-au venit în minte amintiri vechi. Ea, venind acasă obosită, punând mâncare pe masă. Manualele mele noi. Pantofii ei vechi. Vocea ei calmă spunând mereu: „Tu să înveți. Eu mă descurc.”
De ce nu mi-ai spus?
A oftat.
— Pentru că aveai drumul tău. Pentru că erai sus. Pentru că… m-ai făcut să cred că sunt un nimeni.
Cuvintele mele. Spuse cândva fără să mă gândesc. Întoarse acum împotriva mea.
Am stat mult timp fără să vorbim. Apoi mi-a spus tot. Vânduse ce mai avea. Trăia dintr-o pensie mică de boală. Nu voia compasiune. Doar pace.
În noaptea aceea n-am dormit. Am rămas în bucătărie, privind pereții. Am înțeles, prea târziu, că drumul meu fusese construit pe efortul ei.
Dimineața, am sunat la spital și mi-am luat concediu. Am dus-o la investigații. Am vorbit cu colegi. Am rezolvat acte. Am adus mâncare. Am plătit facturi. Am reparat lucruri.
Dar nimic n-a fost mai greu decât să spun:
— Iartă-mă. Am fost orb. Nu mai bun. Doar orb.
O resto si pe aver rig
