L-am numit Andrei.
Tata a venit zi de zi la maternitate.
Îi aducea hăinuțe, lapte, scutece.
Lucruri mărunte, firești.
Poate încerca, în felul lui, să recupereze anii pierduți.
Într-o seară, l-am găsit adormit cu nepotul în brațe.
Pe obrajii lui rămăseseră urme de lacrimi uscate.
Atunci am înțeles ceva simplu și greu deopotrivă.
Uneori oamenii se schimbă prea târziu.
Dar uneori, chiar și când e prea târziu… tot mai poate fi destul ca să ții o familie laolaltă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
