Doctorul ne‑a chemat deoparte:
„Leziune a coloanei. Paralizie de la brâu în jos. Șanse de recuperare aproape nule.”
Mama lui a început să plângă, iar tatăl lui nici măcar nu m‑a privit. Eu m‑am întors acasă în stare de șoc. Părinții mei mâncau la masă:
— „Așază‑te,” a început mama.
— „Nu e viața pe care o merităm pentru tine. Ești tânără. Poți avea o viață normală, cu cineva sănătos.”
Nici nu am apucat să termin povestea.
— „Dragostea nu plătește facturi,” mi‑a spus mama.
A doua zi, contul meu de facultate era gol. Părinții mei mi‑au zis să mă descurc singură. Am plecat cu un rucsac, câteva haine și promisiunea că voi reuși.
Casa părinților lui era mică, modestă. Când mama lui m‑a văzut, a privit geanta și mi‑a spus doar:
— „Intră. Aici e casa noastră. Ești familie.”
Am început să‑i asist tatălui meu de atunci — să‑l ajut să se schimbe din pat, să coordonez tratamente, să vorbesc cu firme de asigurări, să‑l sprijin în fiecare aspect al vieții. Nimic din toate acestea nu face parte din viața unui adolescent normal.
O resto si pe aver rig
