— „Aia e fata omului de serviciu… tatăl ei spală toaletele noastre.”
Nu plângeam niciodată în fața lor. Nici când cuvintele lor tăiau, nici când râsul se prelungea intenționat, ca o coardă întinsă la maximum. Țineam totul în mine, strângând pumnii în buzunare până ajungeam acasă. Acolo lăsam lacrimile să curgă. Acolo, unde nu mă vedea nimeni, îmi adunam din nou bucățile, ca să pot reveni a doua zi cu fruntea sus.
Tata știa, chiar dacă eu nu îi spuneam. Mă așeza la masă, îmi punea farfuria în față și rămânea o clipă lângă scaunul meu, de parcă ar fi vegheat să nu îmi mai scape nimic printre degete—nici măcar curajul. Și apoi, cu vocea lui calmă, mă întreba acel lucru pe care îl știam deja pe de rost:
O resto si pe aver rig
