Noroc.
Cuvântul acela mi-a rămas în minte, greu.
Operația a durat ore în șir. Când m-am trezit la terapie intensivă, primul impuls a fost să încerc să mișc degetele de la picioare.
Au tresărit ușor.
Am izbucnit în plâns.
Recuperarea a fost lungă. Greu de cuprins în vorbe simple. Durere, exerciții, lacrimi, nopți în care m-am gândit să renunț.
Andrei a venit o singură dată la spital. Mai mult să afle „ce e cu poliția”. Nu m-a întrebat dacă mă doare, dacă pot să dorm, dacă mi-e frică.
Am cerut divorțul chiar din salon, cu perfuzia în braț.
Poliția a deschis dosar pentru violență domestică. Vecinii au început să vorbească. Prietenii „de grătar” s-au risipit.
Dar eu am rămas.
După trei luni, mergeam sprijinindu-mă de un cadru. După șase, pășeam singură, încet, dar sigur.
Într-o dimineață, am ieșit din blocul părinților, unde locuiam temporar, și m-am lăsat cu totul în bătaia soarelui. Am făcut câțiva pași fără frică.
Atunci am înțeles.
Nu căzusem doar pe gresia udă din garaj.
Căzusem, ani la rând, bucată cu bucată, în tăceri, în umilințe, în „nu face așa”, „nu e bine”, „taci”.
O resto si pe aver rig
