Aveam 19 ani când o îngrijeam pe Dorian, un băiețel de câțiva ani, cuminte și mereu cu girafa lui de pluș în brațe. Mama lui, Mirela, era una dintre cele mai elegante și misterioase femei pe care le cunoscusem. Pleca în fiecare seară la ora 19:00, impecabil aranjată, și se întorcea înainte de miezul nopții. Nu știam niciodată unde merge, iar ea nu simțea nevoia să explice.
Într-o seară, nu s-a mai întors.
Am încercat să o sun, fără succes. Pe la 3 dimineața, copleșită de neliniște, am deschis televizorul. Și tot sângele mi s-a oprit când am văzut imaginea ei la știri, cu eticheta „disparută”. Era exact fotografia din holul casei. Spuneau că fusese văzută ultima dată la o gală caritabilă. M-am ridicat speriată și am verificat toate încuietorile. Dorian dormea liniștit la etaj, fără să știe că lumea lui tocmai se schimba.
Am lăsat un mesaj tremurat pe telefonul Mirelei, sperând absurd că mă va suna înapoi:
„Sunt cu Dorian. E în siguranță. Sună-mă, te rog.”
Dimineața a sosit fără nicio veste. Încercam să-l protejez pe Dorian, dar inima îmi bătea ca un ciocan. La ora 9, o bătaie în ușă. Doi polițiști. M-au întrebat dacă sunt bona, au intrat, au privit prin casă și mi-au spus calm că, pentru moment, trebuie să-l ia pe Dorian. Era fiul unei persoane oficial dispărute.
I-am făcut un mic bagaj, iar el m-a îmbrățișat strâns, nedumerit. Am rămas singură, într-o casă care devenea tot mai rece.
O resto si pe aver rig
