— Cami?, a șoptit o voce tremurată.
— Da…?
— Eu sunt. Mirela.
Am căzut în genunchi, cu telefonul în mână.
— Unde ești? Ce s-a întâmplat?
— Nu pot vorbi mult. Ei cred că sunt altcineva. Ascultă… dacă mi se întâmplă ceva, ai grijă de Dorian. Te rog.
— Ce înseamnă asta? Poliția—
— Nu pot avea încredere în toți.
Apoi convorbirea s-a întrerupt. Numărul devenise brusc inaccesibil.
Polițiștii au spus că poate a fost o farsă. Dar eu știam vocea aceea. Era ea.
La câteva săptămâni după apel, am găsit în cutia poștală o scrisoare fără expeditor. În interior, o fotografie: Mirela stând pe o bancă lângă un lac, cu un bărbat necunoscut în spatele ei. Pe spatele pozei, un mesaj criptic:
„Ai încredere în cel care aduce jurnalul.”
Nu știam despre ce jurnal era vorba — până când, într-o noapte, am intrat din nou în casa Mirelei, folosind cheia de rezervă. Într-o poșetă veche, ascuns într-un colț al dulapului, l-am găsit.
Un jurnal gros, din piele, plin de pagini îngălbenite.
Pe măsură ce citeam, viața Mirelei se reconstruia ca un puzzle:
O resto si pe aver rig
