Nu m-au numit „mamă” mult timp. Și nici nu mă așteptam. Dar într-o seară, după ani de tăcere și distanță, cel mic a venit la mine și mi-a spus încet:
— Mami… îmi e frică.
Atunci am știut că totul a meritat.
Copiii au crescut, iar liniștea a devenit apăsătoare
Au crescut, au plecat la facultate și și-au construit propriile vieți. Eu am rămas în casa aceea mare, care odată era plină de zgomot și râsete, iar acum devenise tăcută.
Cu timpul, vizitele au devenit mai rare, iar apelurile mai scurte. Fiecare avea viața lui, responsabilitățile lui, graba lui. Am început să mă simt singură.
Apoi au apărut problemele de sănătate. La început mici, apoi tot mai apăsătoare. Medicii vorbeau în termeni pe care încercam să îi ignor. Eu continuam să zâmbesc când veneau copiii și să le spun că sunt bine. Dar ei vedeau adevărul.
Într-un mod care m-a durut, au început să se pregătească pentru ce credeau că urmează. Au ales un loc de veci. Au vorbit despre o piatră funerară. Nu cu răutate, ci din teamă — frica de a mă pierde.
O resto si pe aver rig
