Copiii nu înțelegeau de ce.
La început au crezut că poate oamenii sunt ocupați. Apoi au observat că aceiași oameni îi salutau pe alți copii.
Într-o seară, băiatul cel mic și-a întrebat mama:
— Mamă, noi am făcut ceva rău?
Femeia s-a oprit din cusut și l-a privit cu ochii plini de tristețe.
— Nu, puiul meu. De ce întrebi?
— Pentru că nimeni nu ne răspunde când salutăm.
Mama a simțit cum i se strânge inima.
Cum să-i explice unui copil că uneori oamenii judecă după haine, după casă, după cât de plin este frigiderul?
Cum să-i spună că există persoane care confundă valoarea unui om cu valoarea lucrurilor pe care le deține?
L-a luat în brațe și i-a spus:
— Să nu încetezi niciodată să saluți. Bunătatea nu trebuie să depindă de răspunsul celorlalți.
Băiatul a dat din cap, dar în sufletul lui rămăsese o rană.
Zilele au trecut.
Într-o dimineață rece de toamnă, cei doi frați mergeau spre școală ca de obicei. Hainele lor erau curate, dar vechi. Pantofii erau uzați. Ghiozdanele purtau urmele multor ani de folosire.
Pe drum au întâlnit un bătrân pe care nu-l mai văzuseră niciodată.
O resto si pe aver rig
