Singur.
Fără părinți.
Fără pretenții. Fără cuvintele acelea grele, împinse în față ca niște uși blindate.
— Îmi pare rău.
A fost prima dată când am auzit acele cuvinte ieșind de la el. Nu ca o formulă, ci ca o spovedanie scurtă, rostită cu buzele uscate.
Nu au șters trecutul. Nu au schimbat iernile, foaia de calcule, liniștea lungă în care am crescut.
Dar au închis o rană. Nu cu un pansament, ci cu o închidere curată, ca atunci când accepți că pielea s-a refăcut altfel, mai tare.
Iar când l-am privit plecând, cu pași normali, fără graba de altădată, am înțeles ceva ce, poate, știam demult, dar n-aveam curajul să rosteasc.
Uneori cea mai bună răzbunare nu este să distrugi pe cineva.
Este să reușești fără el.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
