Sala era atât de tăcută încât se auzea foșnetul hârtiei în mâinile profesorilor.
Părinții mei mă priveau fără să clipească, iar privirea lor părea grea ca o sentință.
— În ultimii trei ani, am păstrat un secret, am continuat.
Mara stătea cu un aer de confuzie, încercând parcă să potrivească piesele unei imagini pe care nu o înțelegea pe deplin.
Tata, în schimb, părea să realizeze încet că lucrurile nu mai mergeau așa cum și le imaginase el.
— În timp ce acasă mi se spunea că nu sunt suficient de bună, că trebuie să fiu mai modestă și să nu ies în evidență, eu am muncit pentru fiecare bursă și fiecare proiect.
Mi-am ridicat diploma în fața tuturor.
— Această diplomă nu este rezultatul unui favor. Este rezultatul muncii mele.
Cei câțiva profesori din imediata apropiere au început să aplaude, apoi alții li s-au alăturat.
În scurt timp, aproape întreaga sală îi răspundea aplauzelor.
Tata privea în gol, ca și când ar fi căutat cuvintele potrivite care nu mai veneau.
Mama își coborâse privirea, poate pentru că nu știa cum să-și mai susțină poziția.
Pentru prima dată în viața mea, nimeni nu mă întrerupea. Nimeni nu m-a comparat cu sora mea. Nimeni nu mi-a cerut să fac un pas înapoi ca să las locul altcuiva.
— Nu spun aceste lucruri pentru a umili pe cineva, am adăugat. Le spun pentru că există mulți tineri care cred că trebuie să se micșoreze pentru a-i face pe alții să se simtă mai bine.
O resto si pe aver rig
