Explicația ține de felul în care funcționează percepția vizuală. Atunci când privim o imagine, creierul nu se limitează doar la ceea ce primește prin ochi. El interpretează, completează și compară formele cu tipare deja cunoscute. De aceea, uneori vedem fețe, obiecte sau siluete acolo unde, la prima vedere, par să existe doar umbre și linii.
În această ilustrație, elementele sunt construite astfel încât să poată fi înțelese în mai multe feluri. O ramură poate deveni linia unei frunți, o umbră poate sugera forma unui ochi, iar spațiile dintre obiecte pot completa nasul sau gura. Peisajul rămâne același, dar interpretarea se schimbă în funcție de atenția privitorului.
Schimbarea percepției poate apărea atunci când privești imaginea de la distanță, când o mărești sau când îți relaxezi ochii. Uneori, este suficient să nu mai cauți detalii individuale și să privești imaginea ca pe un întreg. În acel moment, figurile ascunse pot deveni mult mai clare.
Există și diferențe de la o persoană la alta. Unii oameni observă mai repede fețele ascunse, deoarece sunt mai atenți la formele familiare. Alții caută mai întâi detalii concrete ale peisajului și pot avea nevoie de mai mult timp pentru a descoperi a doua imagine.
Acest fenomen este legat de pareidolie, tendința creierului de a recunoaște fețe sau forme familiare în obiecte obișnuite. Este motivul pentru care uneori vedem chipuri în nori, în umbre, în trunchiuri de copaci sau în modele întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
