Femeia necunoscută de la înmormântarea tatălui meu mi-a dăruit ceva ce nicio rudă, nicio fotografie și niciun obiect din casa lui nu mi-ar fi putut da: o fereastră spre un bărbat pe care lumea nu l-a aplaudat niciodată, dar care a ales să fie bun atunci când nimeni nu îl vedea.
Acesta este, cred, cel mai dificil și cel mai frumos adevăr despre oamenii pe care îi iubim. Nu îi cunoaștem niciodată în totalitate. Și uneori, tocmai în momentele în care îi pierdem, apare câte cineva să ne arate cât de mari erau, de fapt.
Tata nu mai este. Dar în ziua înmormântării lui, o femeie necunoscută m-a ajutat să îl iubesc și mai mult.
O resto si pe aver rig
