Mirosul care domnea în azil devenea, pentru mine, un fel de ancoră. Ori de câte ori intram, îmi aminteam cine sunt și de ce am ales acea meserie. Acel miros părea să adune în el zilele găsite într-o viață întreagă: suflețele ce trecuseră pe acolo, oboseala îmbinată cu tandrețea, ecourile unor povești spuse la ceas târziu.
Nu pot spune că relația noastră era lipsită de momente dificile. Uneori, teama sau durerea își făceau apariția și ne puneau la încercare răbdarea. Dar chiar și în acele clipe, prezența ei avea ceva vindecător. M-a învățat să nu caut mereu soluții rapide, ci să stau și să ascult, să simt altfel decât prin reflexul de a remedia imediat.
Această lecție subtilă a început să se răsfrângă în viața mea de dincolo de serviciu. Modul în care priveam oamenii, felul în care reacționam la propriile frici, toate erau influențate de ceea ce primeam în fiecare zi de la ea. Încet, fără zgomot, viața mea capătase altă alură.
Privind în urmă, înțeleg acum că intuiția ei m-a ghidat. Eu credeam că intru într-un loc pentru a oferi sprijin; ea, cu blândețea și cuvântul ei, oferea înapoi un fel de ghidare. Cine ar fi crezut că, în incinta acelei clădiri mici, parfumată de amintiri, se ascundeau lecțiile care aveau să-mi schimbe cursul vieții?
O resto si pe aver rig
